Prin Decizia 458 din 31 martie 2009, Curtea Constitutionala, intrunita in sedinta publica la data de 26 martie, a decis ca prevederile Codului de Procedura Civila privind inceperea executarii silite fara acordul instantei sunt neconstitutionale.
Astfel, daca prin modificarile Codului Civil operate prin art.I pct.13 din Legea nr.459/2006, publicata in Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.994 din 13 decembrie 2006, executarea silita era lasata la latitudinea executorului judecatoresc caruia i se inainta “cererea de executare silita”, Curtea Constitutionala considera ca executarea silita trebuie efectuata doar sub control judecatoresc.
Decizia Curtii Constitutionale este definitiva si urmeaza afi pusa in aplicare de indata – astfel, executarea silita urmand a se efectua doar cu acordul instantei.
Redam mai jos, sintetizata, elementele cele mai importante ale argumentatiei Curtii Constitutionale
__________________________________________________________________________________________
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie art.3731 din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin art.I pct.13 din Legea nr.459/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.994 din 13 decembrie 2006, având următorul cuprins: „Cererea de executare silită se depune la executorul judecătoresc, dacă legea nu prevede altfel.
Executorul judecătoresc este dator să stăruie, prin toate mijloacele admise de lege, pentru realizarea integrală şi cu celeritate a obligaţiei prevăzute în titlul executoriu şi pentru respectarea dispoziţiilor legii, a drepturilor părţilor şi ale altor persoane interesate.
În interesul executării, executorul judecătoresc poate cere debitorului să dea o declaraţie scrisă cu privire la veniturile şi bunurile sale şi locul unde se află acestea.
În situaţia prevăzută de art. 3717 alin. 1, executorul judecătoresc este dator să pună în vedere părţii să-şi îndeplinească de îndată obligaţia de avansare a cheltuielilor de executare.”
Se susţine că aceste dispoziţii legale încalcă prevederile constituţionale ale art.1 – Statul român, art.21- Accesul liber la justiţie, art.44 – Dreptul de proprietate privată şi art.126 – Instanţele judecătoreşti, cu raportare la art.6 par.1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, privind dreptul la un proces echitabil, precum şi la art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţie, privind dreptul de proprietate privată.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulată, Curtea reţine următoarele:
Procesul civil constituie activitatea desfăşurată de instanţă, părţi, organe de executare şi alte persoane sau organe care participă la înfăptuirea de către instanţele judecătoreşti a justiţiei în cauzele civile, în vederea realizării sau stabilirii drepturilor şi intereselor civile deduse judecăţii şi executării silite a hotărârilor judecătoreşti şi a altor titluri executorii. Aşadar, procesul civil parcurge două faze: judecata şi executarea silită, aceasta din urmă intervenind în cazul hotărârilor susceptibile de a fi puse în executare cu ajutorul forţei de constrângere a statului sau a altor titluri executorii, în măsura în care debitorul nu-şi execută de bună voie obligaţia.
Caracterul unitar al procesului civil impune respectarea garanţiilor ce caracterizează dreptul la un proces echitabil atât în faza judecăţii cât şi a executării silite, cea mai importantă dintre aceste garanţii fiind „dreptul la un tribunal” în sensul art.21 din Constituţie şi al art.6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, adică liberul acces la o instanţă independentă şi imparţială, stabilită prin lege, şi controlul actelor efectuate în ambele faze ale procesului de către instanţele judecătoreşti.
În acelaşi sens s-a pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care a statuat în jurisprudenţa sa că „dreptul la un tribunal garantat de art.6 alin.1 din Convenţie ar fi iluzoriu dacă ordinea juridica internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă şi obligatorie să rămână inoperantă în detrimentul unei părţi. Executarea unei sentinţe, a oricărei instanţe, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din «proces» în sensul art.6.” (cauzele SC Ruxandra Trading împotriva României, 2007, Hornsby împotriva Greciei, 1997).
Cu scopul declarat de a adapta procedura executării silite la exigenţele art.6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi pentru eliminarea deficienţelor constatate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în această materie, care au determinat condamnarea statului român într-o serie de cauze, legiuitorul român a procedat la adoptarea unor modificări ale normelor incidente în materia executării silite. Curtea consideră că este pozitiv un astfel de demers, pentru asigurarea bunei desfăşurări a acestei proceduri, prin scurtarea duratei sale şi evitarea exercitării unor acţiuni abuzive sau nejustificate, cu condiţia ca modificările legislative realizate să respecte exigenţele statului de drept, astfel cum sunt consacrate de Legea fundamentală, şi un just echilibru între mijloacele folosite şi scopul urmărit prin adoptarea unor asemenea măsuri.
Astfel, în ceea ce priveşte art.3731 din Codul de procedură civilă, a cărui modificare este criticată în prezenta cauză, se observă că, în redactarea anterioară intervenţiei legiuitorului prin art.I pct.13 din Legea nr.459/2006, avea următorul cuprins : “Cererea de executare silită se depune la executorul judecătoresc, dacă legea nu dispune altfel. Executorul judecătoresc va solicita încuviinţarea executării de către instanţa de executare, căreia îi va înainta, în copie, cererea creditorului urmăritor şi titlul executoriu.
Instanţa încuviinţează executarea silită prin încheiere dată în camera de consiliu, fără citarea părţilor. Încheierea prin care preşedintele instanţei admite cererea de încuviinţare a executării silite nu este supusă nici unei căi de atac. Încheierea prin care se respinge cererea de încuviinţare a executării silite poate fi atacată cu recurs de către creditor, în termen de 5 zile de la comunicare.
După încuviinţarea cererii, instanţa va alcătui un dosar privind executarea, la care executorul judecătoresc este obligat să depună câte un exemplar al fiecărui act de executare, în termen de 48 de ore de la efectuarea acestuia.”
În această redactare, textul de lege îndeplinea exigenţele unui proces echitabil, plasând executarea silită sub controlul instanţei de judecată, încă de la debutul acestei proceduri.
Prin art.I pct.13 din Legea 459/2006 s-a dat o nouă redactare art.3731 din Codul de procedură civilă, fiind eliminată obligaţia executorului judecătoresc de a solicita încuviinţarea executării silite de către instanţa de executare, precum şi procedura încuviinţării executării silite, în ansamblul său. Curtea constată că dispoziţiile art.3731 din Codul de procedură civilă, astfel cum au fost modificate prin art.I pct.13 din Legea nr.459/2006, sunt neconstituţionale, pentru motivele ce urmează a fi expuse.
Astfel, prin înlăturarea controlului judecătoresc asupra începerii executării silite, s-a conferit executorului judecătoresc competenţa de a decide cu privire la legalitatea şi temeinicia cererii de executare silită, activitate ce constituia atributul instanţei de judecată. Altfel spus, verificările efectuate anterior modificării art.3731 din Codul de procedură civilă de către instanţa de executare, în vederea încuviinţării executării silite (existenţa şi legalitatea titlului executoriu, caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei, calitatea părţilor din procedura de executare silită etc.), trebuie să fie realizate, faţă de noua reglementare a acestui text de lege, de către executorul judecătoresc, care, potrivit art.3731 alin.2 din Codul de procedură civilă, “este dator să stăruie prin toate mijloacele admise de lege, pentru realizarea integrală şi cu celeritate a obligaţiei prevăzute în titlul executoriu şi pentru respectarea dispoziţiilor legii, a drepturilor părţilor şi ale altor persoane interesate.”
Conferirea unei asemenea competenţe executorilor judecătoreşti, care nu fac parte din autoritatea judecătorească şi a căror activitate, potrivit art.4 din Legea nr.188/2000 privind executorii judecătoreşti, se află sub coordonarea şi controlul Ministerului Justiţiei, încalcă atât dispoziţiile constituţionale ale art.1 alin.(4), potrivit cărora „Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale”, cât şi pe cele ale art.126 alin.(1), potrivit cărora „Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege.”
